Am trecut de nenumărate ori prin Huedin, dar niciodată nu cred că m-am oprit, iar ultimul lucru pe care mi l-am imaginat a fost că voi merge vreodată acolo pentru un concert. Cred că tocmai “ineditul locului” m-a făcut să zic un “hai să mergem” când am aflat că o noua întâmplare din proiectul “Folk fără vârstă” se va desfăşura acolo. În oraşele mici de provincie poţi găsi ceea ce în oraşele mari nu prea mai găseşti: bucuria momentului sau a întâmplării trăită de oameni. Lumea nu merge în ideea de a mai bifa un artist sau un eveniment ori pentru a se spovedi în faţa unei sticle de bere.

Nu voi insista acum pe faptul că sunetul a fost către foarte prost şi nici pe faptul că prima senzaţie pe care am avut-o când am intrat în sală a fost o reîntoarcere dureroasă în trecut, acestea sunt nişte realităţi româneşti despre care poate ar fi bine de discutat, dar acum nu fac obiectul acestei cronici.

Cei care au deschis balul au fost cei de la Emeric Set, care din cauza unei pene de curent, n-au reuşit să facă atât de necesara probă de sunet. Au pornit la drum în ideea că lucrurile se vor regla pe parcurs, n-a fost aşa, nemulţumirea lor legată de sunet s-a simţit, astfel că a fost prima dată, cred, când i-am simţit ușor mecanici. Nici timpul alocat cântării în sine nu a fost prea generos. Dar “Război”-ul de la finalul recitalului lor a compensat într-o oarecare măsură, un mini-concert pe care personal nu cred că am să-l ţin minte prea multă vreme.

A urmat aşa-zisul “Concurs de interpretare şi creaţie”, care practic n-a fost un concurs, toată lumea fiind recompensată cu ceva. Personal nu consider acest lucru benefic, unii într-adevăr meritau să fie încurajaţi să continue cu muzica, dar alţii din contră, nu. La „creaţii proprii şi personale” lucrurile au stat dezolant de rău, doar doi concurenţi, de fapt două concurente, au prezentat piese proprii, restul de voie, de nevoie, au interpretat piese pe care le ştim cu toţii.

Momentul probabil cel mai “de ţinut minte” a fost cel oferit de Corul de copii “Floare de colţ”  (clasele I și a IV-a)  care au cântat două piese, printre care şi “Andrii Popa” sub privirile celui care o cântă de atâţia şi atâţia ani şi de care parcă nu se mai plictiseşte, dar sincer nici noi de ea, e una din piesele care dacă nu exista, trebuia inventată.

Dificila sarcină de a ne opri cumva din râs, deşi nu e persoana potrivită pentru aşa ceva,  i-a revenit lui Ovidiu Mihăilescu, care a mai bifat un debut, debutul pe scena Casei de Cultură din Huedin :D. Ovidiu, întotdeauna o prezenţă tonică şi jovială pe scenă, a fost singurul care a ştiut să-i facă „atenţi” pe copiii din sală, să le ofere atenţia cuvenită, s-a jucat cu ei, iar noi, ceilalţi care am cam uitat cum e treaba cu jucatul, n-am putut decât să râdem cu gura până la urechi. Pentru că erau foarte mulţi copii în sală, Ovidiu a fost atent şi la repertoriu, oferindu-ne variantele cenzurate ale pieselor Fericit-nefericit, Cipilica, Imperfect, Jenny sau Cauboiul Nelu.

Închiderea serii i-a revenit, evident, unicului Mircea Baniciu. Oricât aş încerca să-i găsesc nod în papură, interpretativ n-ai ce să-i reproşezi, e talentat, chiar foarte talentat aş zice. Cu aceeaşi dezinvoltură pe care o ştim cu toţii, ne-a cântat 5 bucăți piese, nimic în plus sau în minus: Tristeţi provinciale, Diligenţa de Bizanţ, Vara la țară, Vremuri şi Andrii Popa (copiii din “Floare de Colţ” au revenit pe scenă, momentul fiind de-a dreptul memorabil). Biss-ul pe care publicul din Huedin l-ar fi meritat, din păcate nu a venit, astfel s-a încheiat uşor trist manifestarea.

Nu ştiu dacă voi reveni vreodată în Huedin la vreun concert, dar mă bucur că am fost şi mai mult mă bucur că se întâmplă genul acesta de lucruri în astfel de locuri care merită mai mult din toate punctele de vedere, printre care și cultural. Vă salut cu respect, spunându-vă „Bună seara, prieteni ! Pe curând, la revedere!”

[View with PicLens]

12►

Popularity: 3% [?]